Dilema cititorului: Cum îți dai seama că în general citești cărți bune?
E simplu! Trebuie să citești și câte una proastă, iar o carte proastă pentru mine a fost „Sălbaticele”, de Rory Power. Sau hai să nu spun că a fost o carte proastă, să spun că…nu a fost pe gustul meu.
Această carte este cea mai recentă lectură, dar și cea mai mare deamăgire. Și cred că e normal. Asta se întâmplă când te lași păcălit de o copertă frumoasă și de o idee frumos împachetată.
„Sălbaticele”:
Acțiunea cărții se desfășoară într-un univers distopic, pe insula Raxter, unde elevele unei școli de fete trebuie să se izoleze. Motivul? Un virsus agresiv, numit Tox, le-a infectat și le-a transformat în niște variante mutante și, în unele cazuri, înspăimântătoare ale lor.
Personajele principale sunt Hetty, Byatt și Reese, 3 prietene care încearcă să supraviețuiască acestei lumi de coșmar, dar într-o zi una dintre ele dispare, iar lucrurile iau o întorsătură stranie.
Cartea alternează între horror și dramă, supraviețuire și relațiile interumane cu tot ce implică ele – sentimente&co.
Și aș fi iubit cartea asta din tot sufletul meu, dar nu a fost să fie.
Ce mi-a plăcut:
Așa cum am menționat mai sus, ideea și coperta m-au atras cel mai mult. Și nu mă puteți învinui! Premisa cărții este una interesantă: o școală pe o insulă departe de civilizație, un virus periculos care infectează elevele acestei școli, transformându-le în cea mai sălbatică variantă a lor. Această premisă m-a intrigat și eram sigură că urma să fie o lectură foarte captivantă, dar degeaba premisa este bună, dacă nu este valorificată îndeajuns. Așa că, pentru mine cel puțin, „Sălbaticele” rămâne o carte – sau mai bine zis o idee? – cu un mare potențial neexploatat, iar asta este păcat.
Ce nu mi-a plăcut:
Aici lista este lungă. Cartea are multe lipsuri și probleme.
O să încep cu atmosfera cărții. Rory Power a încercat să creeze o atmosferă specifică unei cărți horror, cu tensiune, teamă, teroare, agitație, dar nu a reușit absolut deloc. Poate asta și din cauza faptului că „Sălbaticele” a fost prima ei carte, nu că aș încerca să-i caut vreo scuză, doar zic.
Descrierea a tot ce se întâmplă pe insula Raxter este lipsită de substanță. În calitate de cititor mi-aș fi dorit să simt și eu puțină tensiune, puțină emoție, să dau pagina cu sufletul la gură sau să închid cartea pentru câteva secunde înainte să trec mai departe, dar aceste momente nu au existat de fapt sau dacă au existat, nu m-au mișcat în vreun fel.
Pe lângă atmosfera horror eșuată, sunt foarte multe detalii care lipsesc, iar povestea pare incompletă. Cel mai bun exemplu este Toxul, cel mai important element al cărții, care nu este descris aproape deloc. Efectele adverse ale Toxului sunt descrise superficial, axându-se mai mult pe cele fizice, decât pe cele psihice. Deși știm că există și efecte adverse psihice. Și mai știm și că exista șansa ca autoarea să introducă toate aceste detalii odată cu dispariția lui Byatt. Oricum, aflăm la final că Toxul e un vierme care le fură și personalitatea, nu doar corpul – îmi mulțumiți mai târziu.
Personajele mi s-au părut slab conturate. Nu au reușit să-mi transmită absolut nimic, nici să mă suprindă cu ceva anume, iar asta este din cauza faptului că ele la rândul lor nu erau surpinse de nimic. Cum se presupune că eu ar trebui să am vreo reacție, când Hetty repetă într-una că „ar trebui să fiu surprinsă, dar nu sunt”?!
Iar relațiile dintre personaje… La un moment dat, pe la jumătatea cărții, autoarea și-a dat seama că ceva lipsește, așa că a decis să adauge o relație foarte forțată între Hetty și Reese.
Nu sunt genul de cititor care să simtă nevoie de o relație romantică în orice citește. Sunt de părere că unele cărți se pot lipsi de acest element romantic, iar „Sălbaticele” este cel mai bun exemplu.
Relația Hetty-Reese ar fi fost una foarte reușită dacă ar fi evoluat organic, pe măsură ce lucrurile se întâmplă, iar ele trec prin diferite încercări. În schimb, primim o relație grăbită și superficială, lipsită de orice bază emoțională pe care cititorul să o cunoască.
Ritmul cărții este neuniform. Sunt multe pasaje în care nu se întâmplă nimic, iar ce este mai intersant se întâmplă în ultimele 50-60 de pagini.
Finalul cărții este brusc. Misterele rămân tot mistere, nu am aflat absolut nimic față de începutul cărții, iar cartea pare neterminată.
Recomand?
Nu recomand. Dar dacă totuși o să vreți să citiți cartea asta, nu vă așteptați la ceva foarte „WOW”. E mai bine să nu aveți așteptări și să vă lasați suprinși. Poate așa o să vă placă.
Ciudat sfat, nu? Mai ales după ce am spus tot plot-ul cărții. Adică niciunul.
Verdict final:
2/5
Pentru mai multe postări, ne vedem și citim pe Instagram: Mia Gabe