Îmi aduc aminte un moment specific din copilăria mea care, dacă privesc acum în urmă, mi-a modelat viața în cel mai frumos mod posibil.
Eram în camera zugrăvită în albastru pe care o împărțeam cu fratele meu. Dacă stau bine să mă gândesc, camera aia nu a avut nici o altă culoare decât albastru, un albastru spălăcit, deși mie mi-ar fi plăcut să fie mov. Stăteam, în acea zi specifică, în fața calculatorului alb și vechi care aducea mai mult a televizor mic cu tub, decât a calculator, la care făceam cu rândul: 10 minute eu, 10 minute el, până când adormea primul, iar celălalt era cel norocos.
Aveam o discuție pe care, în mod evident, nu mi-o aduc aminte în totalitate, ceea ce este ciudat, nu? Să-mi aduc aminte culoarea de albastru spălăcit pe care o aveam în cameră, dar să nu-mi aduc aminte conversația care mi-a marcat, în cel mai serios mod posibil, viața. În fine, cert este că încercam să-l conving că „vreau și eu o pagină d-aia pe Google unde să-mi scriu gândurile.”. El, la rândul lui, încerca să mă convingă că o pagină de Facebook e de ajuns.
Pentru mine nu era. Eu voiam „o pagină d-aia pe Google”.
Oare câți ani să fi avut atunci? 7? În cel mai bun caz 8 sau 9.
Câțiva ani mai târziu, mi-am îndeplinit visul: mi-am creat acea pagină, care s-a conturat într-un blog, aș zice eu, frumos, care m-a făcut să mă îndrăgostesc de scris, dinainte să știu măcar cum se scriu corect anumite cuvinte. Pagina nu mai există de mult și nici eu de atunci, ceea ce este un lucru bun. Singurul lucru care mai există de atunci este acea dorință de a scrie, de a striga lumii că exist, că știu și eu ceva, că am o voce pe care plănuiesc să o folosesc.
Eram clasa a 8-a când mi-am deschis acel blog, aveam 13 ani, iar acum am 22, iar în aceștia aproape 10 ani multe s-au schimbat. Și eu m-am schimbat, cu siguranță.
Dar nu blog-ul a fost important, ci ceea ce a stârnit în mine: dorința de a scrie – de a scrie non-stop și neîncetat despre tot ceea ce mă înconjoară, despre toate lucrurile din capul meu, despre personajele care se nasc și mai târziu mor în imaginația mea. Și blog-ul a dispărut, dar scrisul a rămas. La final rămâne doar ceea ce contează, nu?
Am iubit scrisul atunci când am început liceul și când l-am terminat. Când m-am înscris la prima mea facultate și m-am lăsat de ea. Când m-am înscris la a 2-a facultate și acum…uite-mă aici.
Un alt moment specific s-a întâmplat în anul 1 la cea de-a 2-a facultate, când un profesor mi-a spus că am un scris dinamic și să nu renunț la asta. Au fost niște cuvinte simple, un oarecare feedback pe care îl primești de la aproape orice profesor în primul an la o facultate unde scrisul contează, dar pentru mine nu a fost așa. Mi-a hrănit ego-ul și hrănit a rămas.
Sunt anul 3 la această facultate și nu am scris nimic altceva decât niște referate și proiecte – dezamăgitor, știu.
Și oricât de mult mi-aș fi dorit să scriu în toți acești ani, nu am putut să o fac. Nu am avut inspirație, nici chef, nici „o pagină d-aia pe Google” care să fie a mea și să-mi facă vocea auzită. Vocea mea, nu a unei fete pe care nu o mai cunoșteam și care scria despre lucruri despre care nu avea habar.
Dar acum sunt aici. Cu inspirație, cu motivație, cu chef de scris, cu informații și subiecte. Și este totuși ceva este amuzant, cel puțin pentru mine: în anul 2024, când toată lumea e pe TikTok, puțini mai citesc, puțini mai scriu, eu am decis să-mi deschid „o pagină d-aia pe Google” unde să vorbesc despre cărți, și filme, și seriale și orice altceva îmi trece prin cap.
Este o prostie? Probabil, dar este o prostie în care eu cred și în care, sunt sigură, cei ca mine cred. Și la urma-urmei, nu o fac pentru aprecieri, nu o fac pentru distribuirii, nu o fac pentru notorietate.
Nu.
O fac pentru o fetiță care în urmă cu mulți ani stătea într-o cameră albastră, dorindu-și 2 lucruri: o cameră mov și „o pagină d-aia pe Google” unde să-și aștearnă gândurile și unde, mai presus de orice, să se simtă ascultată.
Pentru ea o fac – și pentru cei asemeni ei.
Mulțumesc celor care au susținut acest proiect încă de la început.
Celorlalți vă pot spune doar… Bine ați venit în lumea mea! Sper să vă placă și să vă simțiți ca acasă.